În postare, Durbală explorează ideea că adevărul este un concept iluzoriu și relativ, sugerând că artefactele artistice, inclusiv teatrul, sunt forme de interpretare și reprezentare care pot să ofere oamenilor ocazia de a experimenta și de a înțelege lumi diferite.

"Încep să mă prăvăl parcă, în spirală, ca uleiul în pâlnie când îl torni în motorul unei mașini, în convingerea că Adevărul e un lucru iluzoriu, ne-real și fantasmagoric. Oricât de paradoxal ar suna, dar se pare că adevărat poate fi doar ceva închipuit, imaginat, fantastic.

Da, renunțați să mai citiți această postare, că va fi lungă, plictisitoare și absolut inutilă.

S-o iau din altă parte.

Ce înseamnă Artă?

Ce înseamnă “a crea”?

Nu știu. Dar presupun că e o goană interminabilă de a domestici, a pune căpăstru adevărului. E un fel de foto-vânătoare tot așa de ingrată și dificilă, cu aceleași șanse la succes, cum ar fi să alergi prin deșert după un ghepard ca să faci un selfie cu el. E o dorință așa ca mâncărimea de râie, o poftă nesăbuită și inexplicabilă, de a pune viața în ramă și a o agăța într-un cui pe perete. Ce neliniște absurdă și imposibilă!

Iată de exemplu Teatrul (filmul), una din formele unei asemenea vânători, care secole întregi chinuie sufocant să aducă în scenă, în fața unor oameni, adevărul. Sigur, teatrul, ca și probabil toate celelalte forme ale artei, fie balet, pictură sau muzică, este o convenție. Însuși mergerea benevolă într-o sală de spectacole este un joc, o acțiune “teatrală”, adică artificială, pentru că omul merge conștient, dornic și chiar plătește din buzunarul lui pentru… a fi mințit. El ca și cum zice în sinea lui: “Hai, Ion, hai Maria, mințiți-mă, vă rog, că sunteți Hamlet cu Ofelia, faceți-mă să ies din jocul vieții și să intru în adevărul artei!”

În consecință, apar pe scenă niște oameni și urlă două ore printre perdele, apoi toți aplaudă, și cei care au privit, și cei care au urlat, și se duc pe la casele cui le are cu o ceață în cap pe care o acoperă așa cum ai da gunoiul sub covor, cu exclamații către rătăcitul lor “eu”: eu sunt prost, am citit puțin și n-am înțeles nimic, dar ei (cei care au urlat) sunt înțelepți, au citit mult și înțeleg tot. A fost așa de frumoooos!…” Mă întreb dacă nu e o nebunie asta și dacă există cineva atât de rătăcit, încât să afirme că ghepardul a fost prins și rugat să zâmbească spre obiectivul iPhone-ului. Pe naiba!

Desigur, nu întotdeauna este așa în teatru (sau alt gen de artă). Există foarte, foarte, foarte rar cazuri când tot așa urlă niște oameni printre perdele, tot așa nu înțelegi nimic, dar simți ceva care-ti depășește înțelegerea, care e atât de tare minciună, încât devine adevăr. Nu în scenă, dar undeva adânc în tine. Și atunci nu mai contrază Ionii și Mariile, nici chiar Hamletii cu Ofeliile, ci contează doar cine ești tu, ce-i cu tine, dincotro și unde alergi tu așa iute (vorba fabulei) și chiar dacă nu vezi fundul prăpastiei din tine, măcar simți cum te gadelă căderea în ea.

Și, ca să revin, dacă niște oameni care se chinuie să recompună artificial adevărul nu reușesc decât atunci când stăpânesc dibaci minciuna, atunci “viața” pe care o presupunem adevărată așa, din oficiu, nu iese că e o mare minciună?

Tot timpul jucăm! Tot timpul!

Jucăm că suntem bine, jucăm că ne bucurăm, că ne pare rău, jucăm că ne doare, jucăm că râdem, jucăm că plângem, jucăm că jucăm…. Și nu depunem mare efort pentru asta. E ca și cum a trăi înseamnă de fapt a juca. În acest sens teatrul, de exemplu, este singurul loc în lume unde se poate să nu joci. Și ce păcat că actorii joacă! Chiar dacă nu prea au încotro.

Atunci unde-i adevărul?

Și ce este?

Probabil însuși Timpul îl distruge prin trecerea lui tăvălug. Pentru că dacă dedici secunda pe care urmează să o trăiești conștientizării că o trăiești, o ratezi, nu mai ai când s-o trăiești ca atare! În această ordine de idei, a crea ar însemna să iei ceva vechi și știut , să unești cu altceva vechi și știut, ca să naști ceva nou și nemaivăzut. Mai simplu vorbind e să omori pentru a naște. Să “minți” așa, ca să previi adevărul, să-l presupui înaintea nașterii lui. Ca și cum ai vrea să prinzi un copil care aleargă pe un traseu binecunoscut, în jurul unui copac gros de exemplu: nu trebuie să fugi din urma lui, trebuie să te oprești și să-l aștepți cu brațele desfăcute în partea opusă.

Adevărul, așadar, e ceva iluzoriu, ireal și fantasmagoric. Ca fericirea, ca visul pe care dacă-l realizezi, primul lucru care se întâmplă este că-l omori, pentru că un vis realizat încetează să mai fie un vis.

Tușesc. Am febră.

Poate de aia mă gândesc la prostii.

Doriți-mi, mai repede, sănătate!", a scris Anatol Durbală, pe Facebook.