De ce trompeta? Majoritatea visează la chitară, tobe…
Până când m-am lăsat cucerit de trompetă, am trecut prin mai multe etape. Tatăl meu era director la școala muzicală din localitate în care m-am născut din Cimișlia.

În clasa întâi, am trecut pragul Școlii Muzicale, unde devenisem elev la instrumentul vioară. Vioara nu m-a cucerit, și eu am abandonat studiile la acest instrument. În anul următor, urmase pianul, iar mai apoi, clarinetul. În clasa a patra, încercasem din nou, am ales trompeta. Tata însă, mi-a zis că dacă am de gând din nou să abandonez studiile muzicale, o altă șansă nu-mi va mai da. Eu simțeam că muzica rezonează cu sufletul meu, însă, cred că nu găsisem instrumentul care să mă fi frapat.

Dragostea față de trompetă a fost de la primul sunet?

Trompeta am îndrăgit-o nu din start. Inițial, părinții mă impuneau. Pe lângă muzică, mai existau și alte ocupații, care în acei ani, îmi păreau mult mai interesante. Mie îmi plăcea să ies cu băieții să joc fotbal, însă timp pentru ocupații nu-mi rămânea. Dragostea față de trompetă apăruse mult mai târziu, abia în anii de studenție.

Când te-ai împrietenit cu jazz-ul?

Studiam la Colegiul de Muzică din Tiraspol, când am ajuns să ascult primele piese de jazz. Acolo descoperisem jazz-ul autentic. În anii ‘92-’93 era complicat să găsești informații din domeniul muzicii, mai ales a jazz-ului. Cu mare curiozitate m-am adâncit în lumea jazz-ului, eram inspirat de către colegii de facultate. Discuții, impresii, audiții colective… dacă găseam ceva înregistrări, neapărat le ascultam împreună, și ne miram de virtuozitatea muzicienilor de care nu mai auzisem până atunci.
 

Cum au decurs anii de studenție, viața la cămin? Ce amintiri din acea perioadă îți par cele mai inspirate?

Anii de studenție mi se asociază cu lipsa de informație și cu călătoriile matinale spre Chișinău. Erau perioade grele, în lipsa banilor, ne descurcam cum puteam. Împreună cu câțiva colegi de la facultate, ne urcam la patru dimineața în tren, și mergeam spre Chișinău. Călătoriile erau gratuite, noi fiind studenți. Venind la Chișinău, noi cântam prin toate subteranele. Eram foarte flexibili și inspirați, era o experiență minunată pentru noi, muzicieni în devenire.

Ce eveniment important s-a întâmplat în timpul concertelor din subterane?

Am fost la timpul potrivit, în locul potrivit… văzându-mă interpretând ceva la trompetă, s-a apropiat de mine saxofonistul trupei “Cuibul”, Igor Coșelean, care era în căutarea unui trompetist. Lui i-a plăcut modul meu de interpretare la trompetă, și-n scurt timp, am început să cânt, împreună cu mulți instrumentiști creativi, pe scena primului Jazz Club din Chișinău, “Cuibul”.

Ce scene mari ai cucerit împreună cu trompeta?
Unde numai n-a fost trompeta mea.. (Râde) China, Europa, Canada… concerte, festivaluri, turnee. Am călătorit și am muncit din plin, n-am ce spune (Zâmbește)

Păstrezi fidelitatea trompetei? Ai doar una sau mai multe?
 

Sigur că am avut mai multe trompete, pentru a experimenta cu sunetul, căci într-o zi vreau să am parte de un sunet mai luminos, într-alta, de unul mai sumbru. Toate aceste subtilități depind de instrument. Eu am două trompete acum, una mai clasică și alta mai jazzi. Dar, totodată, eu mereu mi-am spus și mie și studenților mei, instrumentul singur nu cântă !

Cum își începe dimineața cel mai bărbos trompetist de la noi din țară?

Fiecare zi este o nouă încercare, o nouă posibilitate. În diminețile de după concerte, primul lucru pe care-l fac este “darea de seamă” față de propria persoană. Mă întreb dacă le-am reușit pe toate cele propuse, dacă sunetul a fost bun, sau dacă tehnica interpretării a fost reușită. Dacă ceva nu-mi iese, încep să lucrez dublu la acest capitol.
 

Câte ore pe zi îți dedici “ocupației”?

Aș putea spune că trăiesc într-o ocupație permanentă. Ori de câte ori am posibilitatea, interpretez ceva la instrument, fie că este vorba de pasaje care nu-mi reușesc, sau care au nevoie de virtuozitate sporită. Îmi antrenez respirația, fac vocalize. Per general, cânt minimum vreo 2-3 ore pe zi obligatoriu, căci, există reflexe care trebuiesc antrenate. Desigur, pentru ocupație e nevoie de motivație, trebuie să ai o pregătire mentală, pentru a-ți petrece timp cu trompeta. Dacă gândul în alte părți zboară, ocupația este în zadar.

Cum apare inspirația?

Inspirația apare în timpul procesului de muncă. Inspirația este o stare, o stare care vine din interior. Contează cu cine cânți, când, unde, pentru cine. Dacă publicul nu este prezent la ceea ce faci pentru el, dacă nu există feedback, ea dispare, se stinge. Inspirația apare la oamenii care știu să asculte, căci ea se ascunde în sunete, în senzație și în public. Important e ca sunetul să rezoneze cu sufletul tău, și cu cel al publicului, atunci apare o legătură nescrisă.

Dar în momente neașteptate, ea nu apare?

Da! S-a întâmplat ca inspirația să apară chiar și-n somn. Nu o dată s-a întâmplat să visez melodii, să mă trezesc și să-mi doresc din răsputeri să interpretez cele visate. Dar nu o pot face, din cauza vecinilor. (Zâmbește)

Care este cel mai plăcut moment în timpul înregistrărilor la studioul muzical?
 

Câteodată, teoria stopează inspirația, de aceea, cel mai bine este uneori, să te debarasezi de la reguli și să faci așa cum îți dictează sufletul. De cele mai multe ori, această chestie ajută. Poate de aceea, câteodată, la mine prima dublă de solou este cea mai reușită, după care încep să inventez, să raționalizez, și, în fond, să mă stopez din procesul de creație.

În ce loc neașteptat ai fost nevoit să cânți la trompetă?

În Aeroportul din Dublin (Râde). Vameșul nu m-a crezut când i-am zis că sunt muzician. A vrut să-i cânt, să-i demonstrez că știu a “sufla” (zâmbește). Pentru mine însă, nu era un impediment! Am acceptat rapid provocarea (râde).

Excesul de muzică dăunează?

Uneori, da! Uneori simt nevoia de liniște, sunetele deranjează. Sunt momente când chiar nu pot asculta niciun sunet. Acest element apare în urma repetițiilor în exces.

Cu cine ți-a plăcut să colaborezi din muzicienii de la noi?

Cu Gândul Mâței, Mevv, Cristofor Aldea-Teodorovici și, desigur cu Geta Burlacu. Geta este talentată, impulsivă, carismatică, ea are un simț al muzicii foarte bine conturat.

Cum se descurcă Petru Haruța în ipostaza de lector universitar?

Nu e deloc ușor, mai ales că, noi predăm lecții individuale, denotă că lucrurile devin și mai … altfel. Aici ești în contact direct cu studentul. E nevoie de atenție, răbdare și echilibru. Un profesor este în primul rând un psiholog. Elevul trebuie înțeles, fiecare student necesită abordare individuală. Mi-e ușor găsesc limbă comună cu studenții, totuși, această calitate este un har care vine din interior.

Cum ai ajuns să fondezi Jazz Orchestra Academiei de Muzică?

A fost o provocare plăcută a studenților de la catedra “Muzică ușoară și Jazz”. Muzica pe care o facem noi trezește emoții, pune în mișcare gândirea. Publicul devine tot mai larg. Anul trecut, la Festivalul "Mărțișor", împreună cu Jazz Orchestra Academiei de Muzică, am colaborat cu Big Band-ul “Jazz ambasadors” din SUA, am susținut un concert memorabil. Peste un timp, a mai urmat un concert extraordinar cu un Chelsey Green, un proiect interesant din SUA, care a avut parte de mult succes.

Ce colaborari ai mai avut, în afară de jazz sau rock music?

Una din cele mai interesante experiențe în calitate de trompetist, am avut-o în urma colaborării cu orchestra simfonică a Filarmonicii Naționale “Serghei Lunchevici”. Am avut posibilitatea și plăcerea să plec în turneu în Grecia cu baletul "Lacul Lebedelor" ( baletul era din Sankt Petersburg). O experiență interesantă pentru mine!

Ce planuri pe viitor ai?

Am foarte multe planuri. Festivaluri, concerte, turnee, îmi doresc pe toate să le reușesc. Scopul numărul unu este să aduc Jazz Orchestra la un nivel mai înalt, și anume, la nivelul de Orchestră de Stat.

Noi îi mulțumim lui Petru Haruța pentru interviul acordat, și-i urăm mult succes în continuare!

Text: Victoria Kirilov