Iulie 25, 2017
Louis de Funès, viața ca o comedie amară
A trăit mai mult de jumătate din viaţă în sărăcie, cunoscând succesul abia la vârsta de 50 de ani. Mulţi s-au ferit să-l crediteze, dar odată cu primul său film din seria Jandarmii nu ne-am mai putut opri din râs la glumele lui.

Aquarelle editorial

Împărtășește cu prietenii tăi

Cu el a început comedia franceză. Cu el îmbră­cat în jandarm și cu re­plicile sale precipitate. Un soi de Charlie Cha­plin reinventat ori de Jim Carey avangardist şi, ce-i drept, mult mai scund și de-o naivitate fermecătoare. Și, ce să vezi, tot el a promovat şi Saint-Tropez, mai înainte ca mica localitate din sudul Franței să devină punctul terminus al distracției de pe Coasta de Azur.

Mic de statură, chel, cu ochi albaștri şi nas mare, mereu agitat, mereu cârcotaș, cu gesturi nervoase, strâmbături neaşteptate şi tonalitate irascibilă, Louis de Funès a inventat fără să vrea un limbaj internațional pentru pu­blicul amator de comedii uşoare, de vară. Un comic savuros, hiperactiv și cu temperament incontrolabil. Te uiți la filmele lui cu zâmbetul pe buze, știind că va urma ceva care te va face să râzi în hohote. Paradoxal, deşi a fost decla­rat cel mai popular actor francez la sfârşitul anului 1968, Funès şi-a petrecut mai mult de jumătate din carieră în anonimat, iar produ­cătorii îl alungau din birourile lor considerându-l un simplu… clovn.

Cei mai grei ani

Născut la 31 iulie 1914, în Courbevoie, o perife­rie a Parisului, Louis a trăit el însuşi o întreagă comedie, spun francezii. Părinţii lui s-au au­toexilat din Sevilla în Franţa în 1904, după ce familiile bogate din care proveneau s-au opus căsătoriei lor. Mama sa, Leonor Soto Regue­ra, avea origini galiciene şi era fata unui mare avocat şi senator din Madrid. Tatăl său, Car­los Luis de Funès de Galarza, avocat la rândul său, dar provenind dintr-o familie de proas­păt înavuţiţi, şi-a atras animozitatea socrului, după ce a lăsat-o pe Leonor însărcinată. Ajuns în Franţa, s-a lăsat de avocatură pentru a se face bijutier, numai că smaraldele sintetice şi diamantele pe care le şlefuia nu mai erau o marfă căutată în vreme de război, iar criza economică l-a băgat în faliment. Pentru a scă­pa de dezastrul financiar, Carlos şi-a simulat sinuciderea, aruncându-se în Sena şi lăsând-o pe Leonor singură cu trei copii. Câţiva ani s-a ascuns în Venezuela, dar după ce soţia a aflat că trăieşte, s-a întors în Franţa. Din păcate, era bolnav de tuberculoză şi a murit după o lungă suferinţă.

Cea de-a doua soție, Jeanne, și feciorii Oliver și Patrick

În acest timp, Louis s-a dovedit a fi un bă­iat isteţ, cu aplecare către limbile străine, în special spaniola şi engleza, dar şi către desen şi pian. Fiind mezinul familiei, ca fratele mai mic al lui Marie şi al lui Charles, toţi îl strigau Fufu – o poreclă preluată ulterior şi de prie­teni. La 16 ani, când familia deja o ducea greu, s-a înscris la o şcoală de blănari din Paris şi s-a angajat drept cojocar în piaţa Bastillia. Dar, cum nu prea-i plăcea să muncească, a rămas repede şomer. La 18 ani, părinţii îl înscriau la şcoala tehnică de fotografie şi cinematogra­fie. Nici pe asta n-a terminat-o, căci după ce s-a angajat ca ajutor de fotograf, patronul l-a concediat rapid, pentru că ar fi provocat cu bună ştiinţă un incendiu. Pentru a-şi câştiga, totuşi, existenţa, Louis a fost nevoit să lucreze în locuri care nu necesitau pregătire profesională, astfel că a fost, pe rând, vânzător la un magazin, lustragiu şi liftier. Orice pentru a-şi putea între­ţine familia pe care şi-o încropise cu prima lui iubită, Germaine Louise Elo­die Carroyer, pe care a luat-o de soţie în aprilie 1936 şi care i-a născut pe 12 iulie 1937 un băiat, pe Daniel Charles Louis. Trăiau într-un mic apartament şi aveau lipsuri destul de mari, iar răz­boiul i-a despărţit: Germaine s-a re­fugiat cu copilul în Clermont-Ferrand, iar Louis a rămas în capitală, întreţinându-se din banii pe care-i primea cântând ca pianist de jazz într-un bar din Pigalle – cartierul pari­zian cu cele mai în vogă cabarete. Deşi n-avea studii muzicale şi cânta jazz după ureche, Louis făcea senzaţie printre clienţii localului, care se amuzau copios pe seama grimaselor lui! Un prim semn că ar fi fost un bun comedi­ant. Însă fără Jeanne-Augustine Barthélemy de Maupassant, secretara de care s-a îndrăgostit la şcoala de muzică unde se înscrisese pentru a studia pianul, n-ar fi ajuns nicicând să facă actorie, cred jurnaliştii de la Le Point.

Omul cu 40 de feţe

După pronunţarea divorţului de Germaine, în noiembrie 1942, Louis se recăsătorea după doar cinci luni cu Jeanne, care avea să-l încurajeze să se apuce serios de actorie şi care-i dăruia, la rândul ei, doi băieţi: pe Patrick (ian. 1944) şi pe Olivier (aug. 1949). Jeanne venea cu un bagaj la fel de nobil ca el, fiind nimeni alta decât străne­poata celebrului scriitor Guy de Maupassant şi moştenitoarea unei părţi dintr-un castel din secolul al XVII-lea de pe Valea Loarei, Château de Clermont – pe care, în 1967, aveau să-l cumpere în totalitate şi să-l transforme în reşedinţa lor.

Până atunci, însă, aveau să trăiască într-o mare sărăcie, căci după cursurile de actorie de la şcoala Simon, ofertele de roluri erau foarte modeste. Avea 31 de ani când şi-a început cariera în cinematografie şi multă vreme a făcut figuraţie sau a interpretat personaje de mică importanţă. Primul său rol a fost în filmul La Tentation de Barbizon (1946), unde era paznicul Porţii Raiului. Curios este că a fost nevoie de zece ani şi de alte 80 de apariţii nesemnificative până la primul rol im­portant – ceea ce ar fi dezarmat pe oricine, mai puţin pe Louis de Funès, care era perma­nent împins de la spate de soţie, singura care credea în steaua lui.

Ascensiunea lui a început brusc în 1950, când l-a cunosut pe Sacha Guitry, care, atras de jocul lui irezistibil şi de mimica sa ieşită din comun, l-a distribuit în mai multe roluri secundare: Nevastă-mea e formidabilă (1951), Necunoscuta din taxi (1952), Corsarii din Bois de Boulogne (1953), Nevăzut, necunoscut (1958), Căpitanul Fracasse (1961), Frumoasa america­nă (1961), Diavolul și cele zece porunci (1962) şi Străbătând Parisul – care îl aduce împreună cu Jean Gabin și Bourvil.

Succesul a venit odată cu Pouic-Pouic (1963) al regizorului Jean Girault şi cu Fan­tomas (1964), cu Jean Marais. În acelaşi an, devenea Jandarmul din Saint-Tropez, rolul care avea să-i aducă notorietatea mondială. A urmat o întreagă serie, cu Jandarmul se în­soară (1968), Jandarmul la plimbare (1970), Jan­darmul și extratereștrii (1979) şi Jandarmul și jandarmerițele (1982). Un personaj care, deşi i s-a potrivit mănuşă, a dus la un soi de obsesie naţională care nu era tocmai pe placul lui de Funès. Aşa că a tot încercat să scape de ima­ginea lui Ludovic Cruchot în uniformă jucând alături de Andre Bourvil în Prostănacul şi în Marea Hoinăreală (1966) – unul dintre cele mai profitabile filme realizate în Franţa, ori în Ma­rele restaurant (1966). Un mare succes a fost și Oscar, o piesă de teatru în care a jucat multă vreme, începând din 1959, înainte ca Edouard Molinaro s-o ecranizeze în 1967.

Însă nu doar figura, grimasele ori tonul său precipitat i-au asigurat succesul. Parcursul „omului cu 40 de expresii faciale pe minut“, aşa cum a fost supranumit în Franţa, era or­chestrat din umbră de Jeanne, despre care ci­neaştii francezi spuneau că era omniprezentă. Chiar şi după ce soţul ei a devenit o vedetă a cinematografiei franceze, ea îl sfătuia în pri­vinţa rolurilor pe care trebuia să le accepte ori să le refuze, negocia în secret cu producătorii, insista pe lângă regizori să ia cât mai multe prim-planuri cu chipul soţului ei, pentru a-i pune în valoare expresiile faciale. Ea a fost şi cea care a ales-o pe Claude Gensac pentru a o întruchipa pe marele ecran pe partenera lui Louis în 12 filme, inclusiv cele din seria Jan­darmii.

Şi, tot la insistenţele ei, Louis a continuat să joace şi după infarctul suferit în 1975, când medicii îi puneau în vedere să lase deoparte stresul şi să-şi ocupe timpul cu pescuitul şi cu grădinăritul pe domeniul castelului din Cler­mont, unde-şi stabilise rezidenţa.

Faţa nevăzută

Degeaba spunea „Fac film pe ecran, nu în via­ţă“. Dincolo de reflectoare, francezul îşi tră­ia propriul film trist. Jeanne îl luase, cumva, de lângă familia pe care o avea cu Germaine şi mulţi ani nu i-a permis să-şi vadă fiul cel mare.

După divorţ, Daniel nu şi-a văzut tatăl timp de şase ani. „Într-o zi, trecând prin faţa apartamentului nostru, s-a uitat în sus când eu eram la balcon. A urcat“, povesteş­te el în cartea biografică Louis de Funès: Oscarul cinematografiei. De-atunci, actorul a continu­at să-şi viziteze pe ascuns fiul şi i-a transmis pasiunea pentru cinema şi desen. Între ei s-a creat o adevă­rată complicitate, departe de ochii iscoditori ai celei de-a doua soţii, Daniel ajun­gând chiar şi pe platourile de filmare sau la teatru, unde îl ur­mărea din culise.

Să fie, oare, acesta motivul pentru care, în viaţa reală, Louis de Funès era un morocănos? Ori pentru care îşi apostrofa ceilalţi doi fii, pe care îi făcea mereu măgari? Ei bine, se pare că asta era adevărata lui fire, încă din copilărie, când îşi parodia profesorii şi era nesuferit chiar şi cu fraţii săi. În adolescenţă, făcea răutăţi şi mai mari, pentru care era alungat de peste tot: din atelierul de croitorie – pentru că arunca cu ace în vrăbii, din studioul foto – pentru că a provocat un incendiu, din salonul de pălării – după ce a aruncat în administratorul salonului cu un pahar cu apă.

Apoi, la maturitate, după o viaţă trăită în lip­suri şi probabil traumatizat de falimentul tată­lui său, devenise foarte zgârcit, chiar şi după ce a făcut avere. Îşi plătea cursele de taxi cu cecuri, crezând că valoarea semnăturii sale îi va face pe taximetrişti să nu încaseze banii, se certa cu vânzătorii pe seama prețului celor mai banale produse şi de multe ori îşi trimitea copiii înapoi la piaţă să returneze marfa, când credea că e prea scumpă. O altă obsesie era să ţină toate valorile încuiate şi să aibă mereu la el toate cheile, pentru ca nimic să nu se fure. Era, însă, darnic cu copiii din orfelinate, pen­tru care dona bani şi jucării.

La rândul lor, vecinii erau traumatizaţi de „jandarmul“ de Funès. Dacă după ora 22.00 auzea un sunet cât de mic la vecini, Louis che­ma poliția și cerea să fie despăgubit material pentru „gălăgia insuportabilă“. De-abia când s-a mutat la castel şi-a mai înmuiat firea şi obişnuia să-şi calmeze nervii plantând legu­me şi trandafiri – unul dintre soiuri, cu petale portocalii, chiar îi poartă numele!

Spre sfârşitul carierei sale, de Funès avea numeroase probleme medicale, cele mai grave dintre ele fiind legate de inimă. Me­dicii spuneau că problemele cardiace au fost cauzate atât de intensitatea rolurilor sale, cât şi de felul său agitat de-a fi. Iar marea lui gre­şeală a fost să-şi continue ritmul de viaţă şi după infarctul miocardic din 1975. Astfel că, în 1982, după ultimul film din seria Jandarmii, a făcut un atac de cord urmat de o comoţie cerebrală, soldată cu decesul său pe 27 ianu­arie 1983, la Nantes. Familia l-a înmormântat în grădina castelului, refuzându-i lui Daniel prezenţa la înhumare. „N-am fost nici anun­ţat, nici invitat la funeralii. Mi-a părut rău! Louis nu mi-a lăsat nimic. Nu e grav. Am reuşit, totuşi, să duc viaţa pe care mi-am dorit-o“, s-a con­fesat fiul lui cel mare, care a rămas în continuare un străin pentru fraţii lui mai mici, Patrick şi Olivier.

După ce a rămas vădu­vă, Jeanne s-a mutat lân­gă fiul ei cel mare, într-un apartament din Paris. În­tunecos, cu tavanul destul de jos şi mobilier vechi, apar­tamentul era plin de suveni­ruri şi fotografii ale soţului ei şi oferea o vedere splendidă asupra grădinilor de la Palais- Royal – locul unde Louis jucase timp de un an rolul principal din piesa Oscar. Cea mai grea povară a fost să-i supravieţuiască so­ţului ei vreme de 33 de ani. În ultimele luni de viaţă, a ajuns pe mâna medicilor dintr-o clinică medicală din apropiere de Longju­meau, unde şi-a şi găsit sfârşitul pe 7 martie 2015.

 Maşina „Louis de Funès“

Modelul Citroën DS, care apare în filmele sale din anii ’60-’70 (Fantômas, Hibernatus, Le petit baigneur) şi care a fost recondiţionat pentru aniversarea din 2013, în Le Cellier (vezi foto), a devenit unul dintre cele mai populare autoturisme din Hexagon. Gradul de popularitate al mărcii a fost atât de mare încât generalul Charles de Gaulle a adoptat modelul ca maşină oficială pentru preşedinţie. Alţi şoferi celebri de DS sunt actorul Alec Guinness, Papa Ioan al XXIII-lea, cosmonautul Yuri Gagarin şi actriţa Brigitte Bardot.

 Le Musée de Louis

În 2013, chiar în incinta castelului, a fost inaugurat muzeul din Cellier, ce conţine o expoziţie cu numeroase piese personale, fotografii, afișe din toată seria Jandarmii ori de la premierele peliculelor La traversee de Paris şi Fantomas, file de corespondenţă şi obiecte de recuzită ca pălăria lui Rabbi Jacob din Aventurile rabinului Jacob, betișoarele rupte și peruca legendarului șef de orchestră isteric Stanislas Lefort din La grande vadrouille şi chiar undiţele de pescuit. Toate pe fundalul melodiei Do you, do you Saint-Tropez. O sală mică de proiecţie difuzează imagini cu amintiri depănate de Peter Brohan, fiul lui Marie Brohan, care a ţinut hanul Beau Rivage situat în apropierea castelului, în care actorul s-a refugiat ori de câte ori a putut, ca să se bucure de mâncărurile lui preferate.



citeste și
SQL exec time = 0.71526193618774