PIELEA PALIDĂ, SEMN AL AVUȚIEI
Înainte de croaziera mediteraneană a lui Chanel cu Ducele de Westminster – care avea să schimbe percepţia mondială asupra bronzului – nimeni nu-şi dorea să fie prins de soare. Atât americanii înstăriţi, cât şi europenii ce aparţineau clasei superioare ca statut social se fereau cât de mult puteau de razele soarelui. De fapt, oamenii bronzaţi erau doar cei care munceau pământul, cei care făceau parte din cea mai săracă pătură socială, drept urmare toată lumea bună se ferea să se afişeze vreodată cu pielea mai închisă la culoare.
Persoanele înstărite se presupunea că petreceau timpul în interior, la cine luate în companie selectă, fiind o gazdă primitoare sau un musafir plăcut, nicidecum afară, sub soarele arzător şi necruţător cu pielea lor fină. Slujitorii erau adesea la munca câmpului şi se bronzau intens în timp ce-şi desfăşurau activitatea în condiţii dure, indiferent de vreme.
DECOLORAREA TENULUI
Dacă ajungeau să se bronzeze cumva şi femeile bogate, în eventualitatea că umbreluţa lor n-a fost prea eficientă când au servit ceaiul în grădină, existau mai multe metode de decolorare a pielii cu tot felul de înălbitori sau pudre cu efect de înălbire. Iar, la plajă, se purtau costumele de baie cu mâneci lungi, bonetele, parasolarele şi chiar mănuşile, pentru a nu risca apariţia pistruilor sau, mai rău, a bronzului.
Chanel devenise oricum cunoscută pentru îmbinarea pe care o făcea între clasa mijlocie şi cea de mijloc. În ce sens? Prinţesa Bibescu a ţinut să facă lumină cu privire la acest subiect în 1926. Ea a impus sărăcia femeilor bogate, le-a determinat să poarte tricoturi, hainele săracilor şi le-a convins pe femeile care posedau bijuterii spectaculoase să poarte accesorii false.‟